Despre muzica

[hellrider]

zamby, multumiri eterne, cat despre concert, exista o inregistrare care presupun ca este mai noua decat cea despre care amintesti tu. Pot face rost de DVD, din pacate pirat, la 150k lei. DVD-ul se numeste "Coming of age" inca nu l-am vazut dar promit sa te tin la curent. Cateva date:

Recorded live at "Billboard", Hollywood, California '87
DVD features: Rehearsal, soundcheck, Fan interviews.

Andrew Latimer - guitars, keyboards, flute, Recorder, vocals.
Colin Bass - bass, keyboards, Acoustic guitar, vocals.
Dave Stewart - drums, percussions, Samples.
Foss Patterson - keyboards.

Languages : EN
Screenformat: 4:3
Soundformat : DOLBY SURROUND
Regioncode : 0 (NTSC)
Playtime : 140:00


Poti sa-mi dai nr de tel. pe PM?

[Mitica]

[goodolddog]

In saptamina care a trecut am avut citeva momente de remember muzical care mi-au facut mare placere, doua dintre ele legate de parcurgerea posturilor voastre pe acest forum, mai precis:

> cel de-al doilea post al lui MMC pe topicul http://www.hi-fi.ro/phpBB2/viewtopic.php?t=1055 pe care daca nu l-ati citit pina acum, grabiti-va sa o faceti ca altfel iesiti in pierdere ...

> posturile din chiar acest topic (despre muzica) referitoare la muzica pop-rock romaneasca - m-am dus glont si am dezgropat CASETELE (ouch!) cu Phoenix (uite ca mai stiu si acum mare parte din versurile scrise de Foarta si Ujica pentru Cantofabule ...) si Sfinx (imi aduc aminte consternat ca l-am ascultat pe Aldea pe viu si inginam si eu Om Bun ...), si mi-am reamintit momentele unice de jam session traite cindva de mult ca spectator minor tolerat, vrajit si umil la repetitiile neprotocolare ale unor Basorelief (mama ce cover-uri Weather Report se dadeau ...) sau Redivivus ... si m-a cuprins regretul ca n-am inregistrat citeva din editiile "Taverna" cu care TVR si-a mai rascumparat in vremuri recente cite ceva din pacate ...

In astfel de momente simt ca participarea la acest forum are un sens si deci trebuie sa va multumesc.

* * *

Imi amintesc de replica introductiva pe care mi-a dat-o Nea' Petrica de la Music Box atunci cind l-am intilnit prima data ... Eram cu un prieten la sediul lor actual (eu cumparam de la ei de citiva ani, de pe cind aveau un chiosc in fata la Eva, dar nu mai trecusem de multicel prin Bucuresti si ei se mutasera), ma extaziam ca gasisem in raft Kenny Wayne Shepherd (cred ca Ledbetter Heights) cind am auzit din spate o voce: " Alo, domnu', daca va place blues-ul v-ati nenorocit ... ". Buzunaru' meu nici nu stia cit adevar si trista premonitie zaceau in aceste cuvinte
Dupa vreo trei ani si nu-mai-vreau-sa-stiu-cite albume (CD, DVD &co) incep sa ma prind

* * *

Ultimul colet care mi-a sosit de la Music Box continea albumul despre care vreau sa va povestesc astazi, si anume:

Robin Trower ( http://www.trowerpower.com/ ) - "Dreaming The Blues" - dublu CD,
release V12 records (Trower-Sutton) / Snapper Music ( http://www.snappermusic.com/ )
sub label-ul Recall 2CD (despre care poate mai vorbim... ... )
SMDCD500 - aprilie 2004
( http://music.barnesandnoble.com/search/product.asp?ean=636551450027 )
sau
( http://www.amazon.com/exec/obidos/tg/detail/-/B0001GV4LM/002-5739041-1514452 )

Pe Robin Trower l-am descoperit relativ tirziu la modesta scara istorica a explorarilor mele muzicale. Tocmai iesisem dintr-o "perioada Hendrix" si eram in cautare de rezonante similare cind am ascultat pentru prima data piesa Bridge of Sighs de pe albumul omonim ('74 ). Criticii si audienta sunt deopotriva de acord ca aflat de-abia la cel de-al doilea album solo dupa despartirea de Procol Harum (alaturi de care Robin a participat pe 5 albume de studio intre '67 si '71), ciudatul englez originar din Southend-ul Londonez a reusit impreuna cu mica sa trupa sa umple o parte din imensul gol lasat de disparitia prea timpurie a lui Jimi. Asemanarea de stil, formula si tematica cu "Electric Ladyland" nu poate trece neobservata. Ba chiar, pina sa intre vocea, am fost initial tentat sa cred ca e o piesa Hendrix pe care n-o stiu ...

Motive sa ascultati Trower .. ? Hmmm .... Va place Hendrix?
Trower este un trubadur fara virsta al blues-ului electric, cu inceputuri timide in R&B in anii 60, cu istorie traita a rock-ului si o incredibila cariera solo in anii 70 si 80, mai intii in UK dar migrind foarte repede in state unde - dupa cum singur marturiseste - este singurul loc in care ii place sa lucreze live, in sfirsit cu o re-descoperire a propriei personalitati dupa '90 (beneficiind de libertate financiara si de liberatea de exprimare pe care i-o ofera propriul Label V12) care ne lasa sa descoperim si alte influente ne-etalate anterior.

Lui Robin Trower ii plac formulele simple, nu e de mirare ca o mare parte din muzica sa e interpretata in formula Power Trio (chitara solo, bas, drums) - si aici l-as incadra in top-ul formulei, alaturi de The Jimi Hendrix Experience, Cream, ZZ Top, Stevie Ray Vaughan & Double Trouble, Taste si compania. Binisor into the nineties se insinueaza subtil un sunet de clape si trio-ul este din ce in ce mai des quartet, dar se mai intimpla - imi aduc aminte de insinuarea devenita rapid legitima a unui Reese Wynans pe linga un alt power trio - sa fie oare acesta semnul unei maturizari stilistice si al unei perioade a cautarii sinelui muzical?

M-am gindit sa abordez "Dreaming The Blues" pentru ca o selectie (mai ales la nivel de dublu CD) este o buna introducere in opera unui muzician. Dar nu pentru ca ar fi cea mai buna selectie - aici poate ca ar trebui sa recomand celor care nu-l cunosc pe Trower sa inceapa cu "The Essential Robin Trower" - Chrysalis '91 - cu adevarat esential pentru fani si o selectie excelenta - sau cu "Speed of Sound: The Best Of Robin Trower" din 2000 (unde regasim piesele de rezistenta dar cu un remaster excelent, sunetul fiind superior celui de pe albumele originale, mai ales in cazul celor din anii '70). Mi se pare ca "Dreaming The Blues" este selectia cea mai cinstita - in sensul ca va ofera si piese (pe primul CD, cel care contine inregistrari live) unde stacheta calitativa a interpretarii nu e chiar atit de sus, dar si bucati pe care poate scrie cu adevarat Best Of ... deci n-o sa va lase sa va faceti iluzii, o sa puteti vedea ca sunt highs and lows in discografia artistului si daca o sa va indragostiti de muzica lui o veti putea face in cunostinta de cauza ... Daca va veti decide sa cumparati acest album, luati-l ca pe o convietuire de proba cu o femeie frumoasa. Va va permite sa va decideti sau nu la mariaj dupa ce-i cunoasteti macar o parte din naravuri.
Albumul beneficiaza de un sunet frumos, trecut printr-un remaster ingrijit si nu in ultimul rind, aveti un track-list cu 20 de tiluri, ceea ce este ceva:

DISC ONE (live)
01. Alethea - 4:17
02. Daydream - 7:12
03. Too Rolling Stoned - 5:56
04. I Can't Wait Much Longer - 5:58
05. Day of the Eagle - 3:33
06. A Little Bit of Sympathy - 5:06
07. Bridge of Sighs - 11:20
08. 20th Century Blues - 3:10
09. Crossroads - 3:27
10. Extermination Blues - 7:25
DISC TWO (studio)
11. Prisoner of Love - 3:42
12. Precious Gift - 4:02
13. Rise Up Like the Sun - 3:00
14. Secret Place - 4:32
15. Promise You the Stars - 3:27
16. I Want You to Love Me - 4:42
17. Next in Line - 3:30
18. Inside Out - 2:51
19. Shining Through - 4:43
20. Someday Blues - 4:35

Selectia pacatuieste prin aceea ca acopera numai trei albume (dar din fericire unul este o antologie live, deci diversitatea e oarecum asigurata). Posibil ca motivul principal sa fi fost drepturile de reproducere platite de Snapper catre Demon Music Group si V12 care in acest fel au fost mai mici.
Din fericire, CD-ul de studio contine piesele "grele" de pe "20th Century Blues" ('94, Demon) si "Someday Blues" ('97, V12) - acestea vor asigura in mod cert o auditie de calitate iubitorilor genului. CD-ul live este oarecum un substitut pentru "This Was Now" (release '99, Demon) care continea piese live inregistrate in turneele din '74 si '98.

Ca si material live eu as fi ales aproape fara ezitare excelentul "Robin Trower Live" ('76 Disky - best performer al lui Trower in top-ul UK), dar ma gindesc ca in selectia Snapper ascultatorul bneficiaza de avantajul audierii unor interpretari live intre care au trecut aproape 25 de ani ... e si asta ceva si posibilitatea aprecierii evolutiei stilistice a artistului pe o perioada consistenta si de-a lungul a multe schimbari de nume in formula acompaniatoare este si ea relevanta (pacat ca nu "prindem" nici o piesa din perioada cu Jack Bruce, pe care sunt sigur ca multi dintre voi il apreciaza, in schimb pe piesele de pe "Someday Blues" il avem ca solist vocal chiar pe Trower, o prezenta inedita avind in vedere ca artistul l-a preferat intotdeauna ca solist vocal pe basistul de moment al grupului).

Selectia incepe cu Alethea - ziceam de folow-up la Hendrix, pai daca dupa ce ascultati acest track nu sunteti convinsi, ... sa-mi ziceti mie goodoldcutzu ... da' numai dupa ce-mi ziceti daca v-a placut
Pe primul CD veti face cunostinta cu (sau, dupa caz, veti reasculta) piesele definitorii pentru Trower, n-ar fi putut sa lipseasca Bridge Of Sighs, Too Rolling Stoned (jocul de cuvinte ma ingheata), Daydream. Sa va zic acum malitios ca prefer versiunile de studio (mai precis pe cele remastered) ? As fi nedrept, cum ziceam, nu asta e ideea acestei selectii.
Daydream e una din acele piese care se chemau blues pentru adolescentul care am fost si se cheama blues pur si simplu pentru ascultatorul de azi ... we were spellbound ... cinta basistul si asa sunt si eu.
Piesa si interpretarea sunt tipice anilor '70 timpurii in care se platea tribut pacostei numita California snow ... chiar uneori un tribut mult prea mare ... Janis, Jimi - si de asta ne aminteste si aluzia numita Too Rolling Stoned, poate doar ceva mai vag.
I Can't Wait Much Longer mai suna putin si a Procol Harum, da' e normal, oricum chitara suna a Robin Trower - vremurile erau psihedelice, chitara la fel.
Day Of The Eagle da blues-ul pe rock, dar o face cinstit, cam cum imi place mie, chitara executa lick-uri cunoscute si parca pe alocuri vocea si ritmul imi aduc aminte de Paul Rogers de pe vremea cu Free. Stilul e pastrat si pe A Little Bit Of Sympathy. V-am mai intrebat daca va place chitara electrica?
Bridge of Sighs trebuie ascultat chiar daca nu mai ascultati nimic altceva din Trower. Si e inclus - dar din pacate nu cea mai reusita interpretare (cel putin in opinia mea). Blues de la mama lui.
Pe ultimele piese se simte destul de bine trecerea timpului. Pacat de prestatia inegala a solistilor vocali de care totusi nu pot sa nu tin cont. Mai ales pe Bridge Of Sighs. Ma consoleaza chitara care exploreaza riff-uri clasice (prin Crossroads au trecut multi si gindul ma duce la Clapton, dar aici se aude o alta chitara, chord and lick simultan, chiar si in linii melodice simple poate exista diversitate, si exista mai multe feluri de "foarte bine")
Ascult ultimul track (blues de blues) si dau eject multumit.

CD-ul de studio ne dezvaluie o personalitate a artistului care isi cauta implinirea muzicala, linia melodica e mai exploratorie, o vedem cochetind cu curentul blues de Chicago (Chicago line) - pot sa fac aici o paralela destul de clara cu John Mayall pe vremea formulei cu Walter Trout si Coco Montoya (ma musc de degete sa ma opresc aici cu firu' asta ca daca incep ...), cu secvente inconfundabile de Delta Blues via New Orleans (highlight-ul este neindoielnic "Secret Place" - o piesa cu aer de mister si jazzy mood care va va captiva, cel putin ca intro, daca il iubiti pe SRV) si cu semnaturi de british blues care, in sfirsit, dupa atita vreme, par sa tinjeasca dupa afirmare.
Sunetul de studio e mai clar, expresia e detaliata, muzica tot buna e. O sa mai notam aparitia in scena a pedalei wow-wow. Si parca, nu parca, sigur, iata si orga Hammond la citeva track-uri into the CD (mai precis pe 14). Ca pina aici am fost in teritoriu suveran de muzica in trei - power trio de care vorbeam.
Piesele mele favorite sunt aici 12 (blues cu conotatii de Texas, ma astept sa-l aud pe Billy Gibbons intrind cu un shuffle ...) 14 (despre care tocmai v-am zis, o piesa speciala pe care poate ca si SRV si-ar fi dorit sa o semneze - ma scuzati, tot despre castravete ...) 16, 19 (pe aleea asta muzicala a trecut si Gary Moore de vreo citeva ori, ba parca si Joe Bonamassa mai recent) si 20 (blues de inima frinta la greu si corzi intinse pina unde nu-ti vine a crede).

CD-urile suna corect, se aud bine chiar si bucatile live, de altfel cu trei sau patru interpreti la masa sunetul nu poate fi prea incarcat - aici e frumustea, chestia asta nu iarta atunci cind faci rabat la calitatea inregistrarii, trebuie sa se auda tot: degete pe corzi, variatia distantei de la doza chitarii la mic, umblatul la pedala, oprirea cinelului cu mina ... Si se aude. Poate soundstage-ul sa fie un pic cam inghesuit, imaginea sonora dezvoltata nu depaseste deschiderea incintelor, profunzimea nu este dintre cele mai grozave, dar localizarea membrilor trupei se face destul de precis. Pe majoritatea track-urilor basistul este in centru la microfonul lead, toba mai sus si mai in spate ( dar ma oftic pentru ca cinelii se duc spre peretii laterali dar nu vor de loc sa treaca peste capul meu inspre spate cum as vrea eu ... ), iar Robin se afla, dupa track si dupa gust fie in stinga, fie in dreapta lead mic-ului. Asta cu exceptia celor citeva piese pe care il foloseste.

Prezentarea pare minimalista iar art cover-ul e o aluzie transparenta (si cam facila) la blues, dar aveti rabdare sa extrageti carticica din jewel case ... yabadabadoo - sleeve notes semnate Michael Heatley - aproape sase paginutze de informatii despre si extrase din interviuri cu Robin. Exact ce-mi place la un CD civilizat prezentat.

Sa-l notez cu 8 spre 9 din 10 si sa inchei.

* * *

Conexiuni ...
Robin Trower a cintat cu Gary Brooker (care avea sa-l aduca mai tirziu la Procol Harum) intr-o trupa R&B mai putin cunoscuta a anilor '60 - The Paramounts. De Procol Harum v-am zis. A mai cintat si cu Brian Ferry/Roxy Music. Cred ca am amintit si de Jack Bruce de la Cream.
Ca si Jimi, ca si SRV, Robin a preferat Fender-ul Strat ... Primul, a fost un Fender Stratocaster alb (aceeasi culoare folosea si Hendrix in finalul carierei) - se pare ca ar fi prins gustul brand-ului dupa ce la un concert Martin Barre de la Jethro Tull i l-ar fi imprumutat pe al sau ...
Lumea tot mica a ramas ...

* * *

Ce s-a mai adaugat la colectie ...
Preturile la audio media par a fi intr-o binevenita scadere. In state ...
Pe la noi mai e de asteptat ... Mi-a adus un prieten din state trei chestii FOARTE tari:

1. Eagles - Hotel California DVD-A Elektra 60509-9
Are trei variante de sunet: MLP stereo 24/192 (!!!), MLP 5.1 24/96 si 5.1 Dolby Digital (aceasta din urma se poate asculta pe orice DVD). Ca si fan impatimit al acestui album il aveam deja CDDA, CDDA Gold si HDCD. Nu am inca intrunite conditiile sa fac o comparatie serioasa (vine ea si vremea aia uite-acusi), dar prima mea impresie despre DVD-A comparativ cu CD-ul e net in favoarea DVD-A. Indraznesc sa ma hazardez spunind ca nici SACD-ul Dark Side Of The Moon nu m-a impresionat asa. Sper sa pot pune mina in viitorul apropiat pe un acelasi album in format DVD-A si SACD sa vedem ce si cum, pina atunci, mucles ...

2. Fleetwood Mac - Rumours DVD-A Warner 9 48083-9
Tot trei variante de sunet, ambele MLP Advanced resolution (stereo si 5.1) la 24/96. Aici diferenta e dramatica. CD-ul meu cu Rumours ('77, Reprise, 3010) ca si reeditarea din '90 (la care am avut o copie ucraineana facuta destul de bine, dar am renuntat, initial credeam ca poate e vreun remaster - n-a fost) suna plat, fara personalitate si erau un caz tragic de inregistrare proasta pentru o muzica de exceptie.
My friends, it's a whole new ballgame ... DVD-A-ul da acestui album ceea ce merita - un sunet exceptional in urma unui re-master cinstit de pe eight-track-urile originale. Sa va mai zic ca mix-ul 5.1 are informatie DISTINCTA pe 5 canale ...

3. Martin Scorsese presents: The Blues - Stevie Ray Vaughan. Epic/Legacy EK 90495, 2003
Seria lui Scorsese si acest CD in particular ar merita un review separat. Uite aici: http://www.snappermusic.com/theblues/ niste informatii despre CD-urile si DVD-urile din Serie.
Sa va zic numai ca printre regizorii melomani care ataca cele 7 filme o sa aveti surpriza sa-l gasiti pe Dirty Harry, ..aaa, pardon, Clint Eastwood ... si ca printre discurile de artist sunt nume ca Taj Mahal, Robert Jones, Jimi Hendrix, John Lee Hooker (de SRV si Clapton cred ca am mai pomenit) ...
Fata de ce figureaza la link-ul de mai sus, deja sunt mai multe ...
Pe Martin Scorsese ca pasionat de muzica probabil ca il cunoasteti de pe vremea cind a aparut si la noi in salile de cinema (prin ce minune oare? cred ca Pittis stie el ceva) The Last Waltz (remember The BAND?) ... ma bucur ca l-am gasit intr-un tarziu ca si DVD chiar daca piratat ...

Cele 3 piese de mai sus m-au costat rotund 40$ (PE BUNE, NU BAG DE LOC IN ELE, N-AM DE CE ...)

* * *

Am reascultat cu placere:

Eagles - The Very Best of The Eagles - The Complete Greatest Hits [2CD+bonus DVD] Warner 73971, 2003
favoritul meu pentru un short time all rounder eagles.

Stevie Ray Vaughan - SRV [box set 3CD+DVD] Epic/Legacy 65714
ce-am vazut si am ascultat eu mai bun la viata mea in materie de all-rounder.

Various Artists (produced by Carlos Santana) - Sacred Sources 1 - Live Forever,
Guts & Grace/Cohiba for Polygram 697 124004-2, 1993
eight-track-uri de referinta scoase din masa de mixaj la prestatii live si care nu apucasera lumina release-ului ...

Paul Rogers and Company - The Hendrix Set, Victory 383-480-014-2, 1993
Schon si Rogers cintind Hendrix live si fara inhibitii. Il ascult destul de des da' nu-mi trece ...

e tirziu sau e devreme, nu-mi dau seama exact .. si eu inca mai bat cimpii
mai bine ma opresc aici

take care

[doru2004]

Goodolddog, jos palaria ptr. modul in care bati campii ! Tine-o tot asa ! Fara nici o exagerare, ne dai adevarate lectii de cunostiinte despre muzica si, in acelasi timp, pasiune, asa ca avem ce invata de la tine (indiferent de varsta).Cat despre faptul ca ai vorbi cam de unul singur pe acest topic, n-ai de ce sa iti faci probleme.Pur si simplu, cei mai multi, preferam sa te ascultam (citim), orice "interventie" putand parea o lipsa de bun simt (cel putin) in fata post-urilor tale atat de complete si pline de informatii.
In ce priveste aducerile aminte, pot sa spun ca, drept urmare a discutiilor de pe acest forum, am redescoperit un pick-up mai vechi (un Tesla NC 430, vechi de vreo 25 de ani, ce zacea aruncat intr-un dulap - altfel in stare foarte buna) si o data cu el si discurile ce m-au incantat in adolescenta.De asta am si simtit nevoia de a spune cateva cuvinte despre Dan Andrei Aldea si Sfinx.
Mi-am amintit, ca ieri parca, de un concert extraordinar, prin toamna anilor '75-'76 (daca nu ma insel), la Sala Palatului, cand au cantat Sfinx, în deschidere, si apoi Phoenix. Poate exagerez putin (deh, varsta !) dar nu cred sa fi urcat vreodata, pe o scena de la noi, in acelasi concert, atatia instrumentisti de valoare, in plina glorie : Dan Andrei Aldea (pe care il consider no.1 din muzica noastra pop-rock), Nicu Covaci, Josef Kappl (fara indoiala cel mai mare bass-ist pop-rock de la noi), Misu Cernea, Mircea Baniciu, Costin Petrescu.Mai lipsea doar Ovidiu Lipan " Tandarica", care, din pacate, la acel concert, nu facea parte inca din trupa lui Phoenix. O, tempora !!

[danilo]

PURS se poate niste Pizzarelli ?
Dau la schimb orice tine de mobilier din PAL

[purs]

[doru2004]

Tracy Chapman. O voce speciala, plina de caldura si sensibilitate, intr-o simbioza perfecta cu acordurile chitarei acustice, intr-un cuvant folk.Adica o muzica ce merge drept la suflet. O muzica ce trebuie neaparat, macar din cand in cand, ascultata. Cel putin ptr. o "schimbare de ritm"...

Discografie :

1.Tracy Chapman (1988)
2.Crossroads (1989)
3.Mathers Of The Heart (1992)
4.New Beginning (1995)
5.Telling Stories (2000)
6.Let It Rain (2002)

Producator : Elektra Entertainment Group

Ca parere personala, se detaseaza, ca realizare generala, albumele 1,2,4.

[danilo]

[goodolddog]

A trecut pe la mine recent un cunoscut de la o firma partenera din Bucuresti. Chestii de servici, trecem in revista relatia, cum mai merg treburile, ma rog -stiti si voi- discutiile uzuale. Dupa care descoperim ca avem ceva timp de omorit pina sa plece inapoi. Adevarul e ca desi ne cunosteam de destula vreme nu apucasem sa "stam la taclale" pina in acel moment. Aflu cu stupoare ca in tinerete a fost DJ si cum asta se petrecea inainte de era disco inceep sa simt parfumul auditiv al unor amintiri comune. Si uite asa dintr-o vorba intr-alta, dintr-o amintire legata de benzi, casete si vinyl intr-alta, vazind ca suntem amindoi muscati de boala, ma apuc si caut in cutia cu CD-uri mp3 citeva oldies but goldies.
Doamne' ce s-a mai dat in orele alea pe doua amarite de dif-uri de calculator ... au fost Albert Hammond - It Never Rains In Southern California, Beatles cu Don't Let Me Down, Bob Dylan cu Like A Rolling Stone si mai apoi impreuna cu Joan Baez cintind Blowin' In The Wind, Creedence cu Long As I Can See The Light, o groaza de Deep Purple din care n-au lipsit Soldier Of Fortune, When A Blind Man Cries si Mistreated, American Woman in versiunea Guess Who, Cry Baby al lui Janis Joplin si Jimi Hendrix cu Hey Joe, Kiss cu Good Gave Rock 'n Roll To You, mult Led Zeppelin, neaparat Since I've Been Loving You, Black Dog si The Ocean, Please Don't Judas Me si Love Hurts cu Nazareth, Angie al lui Rolling Stones, ZZ Top cu Blue Jean Blues si cite si mai cite ...
Si ne-am amintit de benzi copiate pina cind numai cu incapatinare mai intelegeam muzica de pe ele, trecute din mina in mina si nu se stie de unde ajunse pina la noi pe vremea cind nici nu visam sa vedem vinylurile ... de ore petrecute pe inserat cu radioul lipit de ureche incercind sa deslusim printre modulatii vocea care spunea "si acum de pe albumul Innocent Victim, Uriah Heep cu piesa Illusion..."...

* * *

Sa scrii despre monstrii sacri este greu. Cuvintele refuza sa se inlantuie sau pur si simplu nu se lasa gasite atunci cind ai nevoie de ele. Despre Uriah Heep ( http://www.uriah-heep.com/ )
vreau eu sa scriu si nu stiu cum sa fac sa nu sune artificial, sa pot pune in cuvinte ceea ce a reprezentat si reprezinta muzica lor pentru mine.

Uriah Heep este una dintre trupele clasice ale rock-ului, nascuta la Londra la sfirsitul lui 1969 prin transformarea trupei Spice (nucleu Mick Box/David Byron) sub bagheta magica a lui Gerry Bron (manager cu o intuitie de invidiat care avea sa fondeze mai tirziu casa Bronze Records la care au mai inregistrat si alte nume mari - de exemplu Manfred Mann's Earth Band). Cum 1969 era anul implinirii a 100 de ani de la moartea lui Charles Dickens, iar critica timpului se intrecea in a prezenta o imagine cit mai de "paria" a trupei, personajul Dickensian din David Copperfield a sfirsit prin a-si imprumuta numele cvintetului care tocmai is gasise afinitatea pentru claviaturi adaugind pe roster numele Ken Hensley.
Si presa nu pregeta in denigrari, mergind de la acuzatii de lipsa de originalitate (?!?), epitete si expresii ca "groaznici" sau "o auditie dureroasa" si pina la faimosul de-acum articol din Rolling Stone Magazine in care un critic "priceput" se jura ca se va sinucide daca aceasta trupa va avea succes ...
Sunt tare curios pe unde s-a ascuns respectivul dupa ce Gypsy a luat cu asalt auditoriul din underground-ul Londonez, definind un sound care va marca definitiv scena muzicii rock.
De la Very 'eavy Very 'umble (LP-ul lor de debut sub noul trade mark - varianta comercializata in SUA purtind chiar numele trupei) la Sonic Origami (cel mai recent -deocamdata- album de studio) numele Uriah Heep a strabatut trei decenii de creativitate, concerte, succes, decadere, esecuri, reveniri si redescoperire sub semnul muzicii. Si epopeea continua.

Longevitatea de invidiat a trupei, legata de acum peren de numele lui Mick Box (actualmente "ultimul mohican" al formulei originale si singurul care a facut parte din toate formulele, ba chiar prin 81-82 a ramas singur cu contractele si numele trupei), a dat nastere unei succesiuni de formule (vreo 15 oarecum stabile, daca nu gresesc) prin care au trecut peste 20 de muzicieni - fapt care a dat nastere jocului de cuvinte des uzitat "A Heap of Heep" (o gramada de Heep).

Grupul a cunoscut o prima perioada de glorie in prima parte a anilor '70 cind relativa stabilitate a trio-ului Mick Box-David Byron-Ken Hensley a creeat sound-ul Heep, gasind impreuna cu Lee Kerslake si Gary Thain poate cea mai reusita si mai creativa formula. Trupa a experimentat serios, introducind mellotron-ul si moog-ul pe scena rock-ului progresiv (cu sprijinul lui Manfred Mann), preluind motive de balada si piese acustice delicate si transformindu-le in acele power-dish-uri servite fanilor infometati de rock si decibeli. In multe privinte Uriah Heep au fost precursori ai metal-ului, dar legatura lor cu linia melodica si polifonia vocala avea sa-i tina departe de acest curent, cu toate ca multe trupe afirmate ale genului ii recunosc drept sursa de inspiratie. Succesul de casa a venit in mod surprinzator mai intai in Germania si de-abia dupa aceea in Anglia originara. Pentru state, albumele au fost revizuite in mod special (release-urile lor US difera deseori de cele europene) aducand si aici pozitii interesante in billboard.
Trupa a fost extrem de prolifica, reusind performanta de a scoate initial 2 albume pe an, apoi din 1974 pina in 1978 cite unul. Albumele contin piese distincte si numai Uriah Heep Live scos in 1973 este o inregistrare din concert, restul fiind release-uri de studio. Liricul din spatele muzicii a fost totdeauna decent, poate temindu-se de omonimii unui Byron sau Shaw care vegheau din umbra literaturii universale nascute pe malurile Albionului.
Dar acest ritm infernal si succesul repurtat au purtat cu sine si germenii neintelegerilor financiare si artistice care au provocat la inceputul anilor 80 o destramare practica a trupei, redusa la un moment dat la un om si un nume.
Trecerea prin anii '80 s-a facut cu greu, de multe ori Uriah Heep, al carei nume palise in fata audientei (fapt la care se adauga o schimbare de generatii si de dominanta stilistica pe arena muzicala), a trebuit sa cinte in deschidere pentru trupe ca Saxon, Iron Maiden si Def Leppard (in vreme ce membrii acestora recunosteau deschis ca Uriah Heep le deschisesera ochii catre rock). Artisti ca Mick Box au cunoscut bucuria de a fi tratati cu respect de membrii Def Leppard (aflat in pragul succesului total cu Hysteria) dar si de a fi umiliti de membrii trupei Judas Priest (Box declara ad-literam "they treated us like dirt"), dupa ce cu o decada in urma avusesera publicul la picioare.
Sa adaug aici si pierderile pe plan personal inregistrate de apartenentii la legenda Uriah Heep cum ar fi mortile tragice si regretabile ale lui Gary Thain si David Byron.
Dar 1986 a fost anul renasterii, anul regasirii unui sound propriu si anul stabilizarii unei noi formule: Lee Kerslake -Mick Box -Bernie Shaw -Trevor Bolder -Phil Lanzon, formula magica se pare - pentru ca rezista si astazi, la 18 ani de la prima intrunire. Cu un nou management si cu un bagaj de piese inegalabil, trupa este astazi mai prolifica in productii Audio-Video decit oricind, profitind din plin de revolutia video, ei scot un numar atit de mare de inregistrari incit oricit m-as stradui mi se pare ca nu o sa reusesc niciodata sa am o colectie completa ...
Pentru ca a avut o baza solida de fani in tarile de dincoace de cortina de fier, Uriah Heep a fost prima trupa rock din vest invitata sa concerteze in fosta Uniune Sovietica, Cehoslovacia si Bulgaria.
Pe la noi au trecut Bernie Shaw si Mick Box ca invitati IRIS.

* * *

Este de asemenea dificil sa ma opresc asupra unei intregistrari Uriah Heep. Initial ma gindisem sa abordez senzationalul DVD The Magician's Birthday Party (inregistrare a unui concert la London Shepherd's Bush Empire pe 7 decembrie 2001, release aprilie 2002, Classic Rock Productions, CRL0922).
Dar concertul din decembrie, devenit acum traditional (se tine in fiecare an marcand aniversarea trupei), a avusese deja in 2000 un inceput interesant prin aceea ca a rupt tiparele aranjamentelor muzicale si a sound-ului relativ heavy cu care Uriah Heep s-a facut cunoscut.
Asa ca m-am hotarit sa va prezint:

URIAH HEEP - Acoustically Driven (with Special Guest: Ian Anderson)
DVD, Classic Rock Legends (Classic Rock Productions, http://www.classicrockproductions.com/ ) CRL0675,
Release original: 01 iunie 2001
Format: All Regions [0], 4:3, Dolby Digital 2.0 Stereo

L-am ales pentru ca este original, diferit si deschizator de drumuri, pentru ca ne ofera variante inedite ale unor bucati de mult stiute, intr-o lumina calda, apropiata de forma in care piesele s-au nascut (de multe ori compozitiile se infiripau intr-un duet chitara rece-pian, cu ritmul batut discret pe o masa din apropiere), si uneori chiar de primele versiuni inregistrate.

Initial, evenimentul urma sa se desfasoare sub sigla Uriah Heep Unplugged, inspirat de seria MTV, dar pe parcurs numele inregistrarii s-a schimbat in Acoustically Driven si ideea de show a evoluat - mai tirziu, succesul obtinut cu acest concert avea sa incurajeze formatia in a permanentiza obiceiul concertului aniversar de la inceput de decembrie, incurajati si de casa producatoare. (A propos, daca aveti timp uitati-va la ce ne pregateste in 2004 respectiva casa: http://www.classicrockproductions.com/2004/ )
Concertul-eveniment despre care vorbim se numeste Uriah Heep Christmas Party si s-a tinut la Londra, in Teatrul Mermaid, Sambata 9 Decembrie 2000.

Avem de strabatut 75 de minute emotionante cu Uriah Heep intr-o formula extinsa originala, cuprinzind pe linga cvintetul de baza un complement numit The Uriah Heep Classic Rock Music Ensemble: cvartet de corzi (Liz Cheyen Liew - vioara intai, Sarah Chi Liew - vioara a doua, Saskia Tomkins - viola si Pauline Kirke - violoncel), percutie orchestrala (Stefan Hannigan), trio vocal (Emma Robbins-Kim Chandler-Billie Godfrey), suflatori (Stefan Hannigan intervine de 2 ori la cimpoi irlandez, Kim Chandler sustine partitura pentru flaut pe The Easy Road, The Golden Palace si More Fool You si bineinteles cine altul decit Ian Anderson ne vrajeste cu flautul fermecat pe Circus si Blind Eye) si pedal steel/slide guitar (Melvin Duffy).

Cvintetul de baza foloseste in general instrumente acustice, chitarile reci (inclusiv chitara bas!) si corzile fiind amplificate cu microfoane de cutie in loc de doze. Singurele instrumente electrice din ansamblu sunt orga Hammond (se putea fara?), clapa Polar P, mellotron-ul si slide guitar. Pianul Steinway & Sons, tobele Pearl si micorfoanele radio Shure se regasesc la locurile lor.

Formula este: Mick Box (un Mick Box domolit de absenta amp-ului si a dozelor, dar care ne dezvaluie o latura mai lirica si mai rafinata) - chitari acustice si voce, Lee Kerslake - tobe, percutie si voce, Trevor Bolder - chitara bas si voce, Phil Lanzon (aflat aici si pe post de coordonator al sectiei strings pe care alta data o "emula" din sintetizator)- claviaturi si voce, Bernie Shaw - lead vocal (un Bernie Shaw care nu "iarta" acutele sau pasajele in falsetto - nu l-am vazut inca folosind o "scurtatura" armonica pentru a-si proteja vocea cum se poarta destul de des chiar la case foarte mari).

Cu cinci voci in trupa plus trei ca backing vocals ma pregatesc de armonii vocale rafinate. Si nu gresesc. Sa adaug ca sound-ul semi-acustic scoate puternic in evidenta liniile melodice si da muzicii o caldura nebanuita.

Inregistrarea are un track list care ne plimba prin inregistrari de studio facute intre 1971 si 1999, dar in aranjamentul prezentat e greu sa spui care sunt piese noi si care tin deja de istoria rock-ului:

01 Echoes In The Dark (Hensley) (4:44)
02 Why Did You Go? (Byron/Box/Hensley/Kerslake) (3:59)
03 The Easy Road (Hensley) (2:41)
04 Come Back To Me (Kerslake/Hensley) (4:40)
05 Cross That Line (Box/Lanzon) (5:56)
06 The Golden Palace (Box/Lanzon) (8:17)
07 Shadows And The Wind (Hensley) (4:30)
08 Wonderworld (Hensley) (4:33)
09 Different World (Box/Lanzon) (5:03)
10 Circus (Thain/Box/Kerslake) (4.21)
11 Blind Eye (Hensley) (3:37)
12 Traveller In Time (Byron/Box/Kerslake) (2:50)
13 More Fool You (Box/Lanzon) (3:30)
14 Lady In Black (Hensley) (6:15)
15 Medley: The Wizard (Hensley/Clarke) / Paradise (Hensley) / Circle Of Hands (Hensley) (9:24)

Concertul se deschide intr-o atmosfera mistica si invaluitoare, in lumina unduitoare a lumanarilor aprinse pe scena si sub impactul oarecum inedit al cvartetului de corzi cu piesa Echoes In The Dark (de pe albumul The Magician's Birthday, 1972). Este o introducere potrivita pentru sound-ul neasteptat de la Uriah Heep, iar steel pedal si slide guitar vor incerca sa implineasca sunetul suplinind oarecum lipsa electricului din sectia de corzi (B.J. Cole, "omul de serviciu" la slide guitar al trupei era in acel moment in turneu asa ca l-a recomandat in locul sau pe Duffy care face o treaba excelenta).

Registrul de balada prezent pe primele patru track-uri este continuat cu Why Did You Go? (de pe Return to Fantasy, 1975), o piesa pe care cred ca o cunoasteti dar acum o puteti asculta intr-un aranjament nou care pune in valoare vocea lui Bernie si coreografia vocala posibila in noua formula. O prestatie excelenta si emotionanta care pe mine m-a convins si m-a sedus in acelasi timp.

The Easy Road (de pe Wonderworld, 1974), o alta compozitie Hensley, ne va da masura rafinamentului de care sunt in stare baietii, impreuna cu producatorul Pip Williams, in perfectarea unui aranjament acustic pentru 10 muzicieni. Introducerea sustinuta de Steinway-ul bine strunit de Lanzon, violoncel si vocea de aur a lui Bernie, marcheaza un moment in perfect acord cu atmosfera salii teatrului, lasind audienta vrajita si intrebindu-se unde a tinut Uriah Heep ascunse timp de 30 de ani aceste sonoritati cu rezonante casice ..

Come Back To Me (de pe albumul Fallen Angel, 1978) este una dintre piesele de referinta de pe album, o balada sentimentala compusa de Kerslake intr-un moment personal dureros marcat de despartirea de prima sotie si de baiatul lui. Aranjamentul initial facut de Hensley este aici inlocuit de unul care se muleaza surprinzator de bine pe melodie, dar in care nu s-a putut renunta la slide guitar si orga Hammond. Vocea lui Bernie Shaw da aici masura valentelor ei interpretative creind un moment emotionant si un highlight vibrant al concertului.

Piesele care urmeaza intra intr-un registru mai lucrat, cu influente vadit clasice in aranjament. Este o schimbare subtila si poate singurul indiciu al apartenetei la o perioada mai recenta din efortul de creatie al trupei. Cross That Line (de pe albumul Different World, 1994) si mai ales The Golden Palace (de pe Sonic Origami, 1999), piese compuse de cuplul Box/Lanzon (aflati pe scena) etaleaza noul suflu muzical Uriah Heep cu dialoguri expresive intre flautul lui Kim Chandler si pianul lui Phil, intre chitara lui Mick si violoncel (!), cu aranjamente vocale indraznete dominate de Bernie si cu o contributie surprinzatoare a sectiei de corzi si a percutiei orchestrale. The Golden Palace este o piesa complexa si delicata, e minunat sa asculti in acest context o piesa de pe ultimul album de studio, lansat la acea data numai cu un an mai devreme.

Shadows And The Wind (Wonderworld, 1974), inca o piesa semnata Hensley, ne invaluie cu ritmuri subtile si tenta de mister... parca aud pentru citeva momente vocea lui Byron ... Radacinile sunt departe prin 69-70 pe vremea cind Gerry Bron promova trupa prin concerte desfsurate sub titulatura "An Evening of Acoustic and Electric Rock" ... Dar se pare ca bunele deprinderi n-au disparut si ies acum la suprafata pe un teren fertil ajutate de puterea experientei.

Piesa de titlu a albumului Wonderworld lansat in 1974 s-a insinuat cu greu in program, prin insistente asidue din partea lui Bernie si Phil, dar ne bucuram ca si-a gasit astfel drumul catre noi in acest aranjament pentru ca ne ofera deliciul unei explozii armonice in stare sa acopere toate gamele cunoscute (mai putin B minor - zice Phil, dar Bernie se jura ca o sa strecoare el cumva si armoniile lipsa ...)

Cu Different World, piesa de titlu a albumului cu acelasi nume din 1994, trupa ne ofera un efort de a atenua tedinta de comercial aparuta in acel moment in creatia lor.

Formind o sectiune oarecum diferita a inregistrarii, Circus (de pe Sweet Freedom, 1973) si Blind Eye (de pe albumul The Magician's Birthday, 1972) sunt innobilate de prezenta pe scena a unui alt mare artist invitat aici ca special guest - "flautul fermecat" adica Ian Anderson (unii dintre noi, mai fericiti, au avut placerea sa-l vada pe viu de curind impreuna cu Jethro Tull la Bucuresti, vezi impresii aici: http://www.hi-fi.ro/phpBB2/viewtopic.php?t=1421 ). Colaborarea din ultimii ani dintre Uriah Heep si Jethro Tull (concerete duplex prin satelit) si mai ales perzenta aici pe scena a lui Ian imi aduce aminte de caracterizarile descurajante aduse trupei prin '69-'71, printre care la loc de frunte se gasea afirmatia ca "suna ca un Jethro Tull de mina a treia". Mick a replicat prompt ca nimeni din Heep n-a cintat vreodata la flaut iar trupa nu are muzicieni capabili sa stea intr-un picior! ... Lucrurile s-au mai schimbat putin, in 2000 trupa are flautist, ba chiar Ian insusi onoreaza aceasta pozitie. Din fericire, pe percursul acestei reprezentatii n-a stat intr-un picior
Interventiile lui Ian, mai ales pe Blind Eye, sunt memorabile si el reuseste sa faca in aceeasi masura muzica in care face si show. Complimentele discrete pe care si le adreseaza reciproc cu Mick si reactia salii sunt elocvente. In timpul acesta pe fundal se deruleaza imagini ale unor prieteni pierduti pentru totdeauna dar care traiesc alaturi de trupa prin muzica lor: Byron, Thain ... ca fapt divers, Circus a fost compusa ... la telefon (!) Thain si Box fiind in L.A. iar Kerslake la Londra. (va imaginati nota de plata ?)

Indreptindu-ne catre finalul inregistrarii intilnim patru track-uri intr-un regim antrenant si evocator, preponderent de pe albumele din perioada de inceput. Traveller In Time (de pe Demons and Wizards, 1972) se perzinta cu un aer fresh si cu un tonus surprinzator pentru o orchestratie preponderent acustica. Mi-a facut impresia uneia dintre cele mai reusite interpretari ascultate. In finalul prog-rock se face trecerea pe nesimtite la More Fool You (de pe albumul Raging Silence, 1989) un rock straightforward ca sa nu uitam cine cinta.

Nu putea sa lipseasca Lady In Black ... piesa deja arhicunoscuta brodata pe un motiv de balada straveche europeana a facut cariera in urma unui edit re-lansat in 1977 in Germania unde a primit Leul de Aur dupa 13 saptamini de loc 1 in top. Varianta din release-ul original pe albumul Salisbury din 1971 incepea acustic pentru ca apoi sa capete sonoritati heavy pe masura dezvoltarii temei. Aici avem o prestatie apropiata de prima versiune (acustica) inregistrata de trupa in '70 (back to the early days of vinyl, cum spune Bernie in introducere), incununata de refrenul vocal binecunoscut la care participa si sala (pai se putea?).

Albumul e incununat de un final epic inspirat ales si anume un Medley de compozitii de pe albumul Demons and Wizards lansat in 1972: The Wizard, Paradise si Circle Of Hands - o calatorie fantastica in mitologia Angliei timpurii cu referiri la un vrajitor care slujise o mie de regi despre care nu stim inca daca este Merlin, Gandalf sau vocea aventurierului care zace in fiecare dintre noi. Balada originala semi-acustica se inlantuie cu armoniile invaluitoare din Paradise pentru a se revarsa in oda vocilor interioare care este Circle of Hands. Si auditia se incheie pe fondul versurilor pline de premonitie si adevar, adevarat avertisment liric asupra scurgerii inexorabile a timpului si efemerului existentei: "Today is only Yesterday's Tomorrow .."

Prieteni, am fost vrajit si va spun sub imperiul acestei vraji: daca puteti, faceti rost de albumul asta ca merita sigur, aproape indiferent ce muzica va place, daca aveti rabdare si va deschideti inima, nu se poate sa nu regasiti trairi adevarate aici. Iar nostalgia recunoasterii unor melodii din alte vremuri isi spune si ea cuvantul.

Trupa s-a prezentat la acest show cu o usoara nervozitate initiala, pe care au depasit-o rapid instaurind apoi o atmosfera deschisa de show condescendent si intimitate cu publicul. Spunea cineva pe acest forum de muzicieni care vin la serviciu ... pai aici e o antiteza totala, atita suflet se vede pus in muzica incit trece dincoace de ecran. Ce poti sa ceri mai mult?

Revenind la album, ca sa mai domolesc un pic epitetele si exegeza, sa va spun ca are un sunet foarte curat, prezentarea stereo codata Dolby Digital m-a facut sa prefer auditia prin lantul de amplificare stereo care mi-a oferit bucuria unui sunet calitativ superior. Sunetul stereo este folosit aici (in buna traditie a albumelor timpurii ale trupei) ca unealta de creatie ambientala si nu pentru a reda pozitia muzicienilor pe scena. Bucuria este ca se poate cu adevarat asculta TARE, fiind un sunet curat si nedistorsionat de power tools va permite transmiterea transparenta a mesajului muzical si la volume la care basul (controlat, tight cum zic englezii) se asculta cu diafragma. Avantajul este ca vocea lead va avea o prezenta tulburatoare si btw, chiar in lipsa difuzorului central, imaginea sonora a vocalistului a stat tot timpul lipita de ecran, fara vreo tentativa de dezvaluire a punctualitatii surselor.

Pe DVD mai gasiti si bonus-uri interesante: un press release care este o prezentare comentata de membrii trupei si producator a evenimentului, interviuri cu interpretii, un review al transformarii unei idei de aranjament pentru piesa Circus in interpretarea de concert trecind prin sesiuni desfasurate in bucataria lui Phil, in studio si repetitii de scena, transcrieri ale interviurilor, poze din concert.

Grafica si informatia din cartulia insotitoare sunt la inaltime, cu motive grafice realizate de Roger Dean, de-acum realizatorul oficial al prezentarilor trupei.

Sentimental si ca happening acest DVD se recomanda fara rezerve. Asta nu inseamna insa ca nu putem aduce usoare observatii sau chiar critici prezentarii.

De exemplu, varianta regizorala a intergarii prin edit a imaginilor de concert (decente calitativ) cu imagini de la repetitii (filmate in alb/negru si filtrate "film-grain" pentru a mai masca din calitatea mai slaba) poate avea o valoare artistic documentara, dar ne distrage din pacate de la imaginea coerenta si atmosfera concertului pe care de fapt am vrea sa le urmarim fara alte "distractii" suplimentare.

Poate ca ar fi fost de preferat si o varianta de sunet surround care sa redea fidel soundstage-ul de concert, dar editarea initiala a materialului pentru release pe CD si VHS (intr-o vreme in care DVD-ul nu rabufnise inca) a fost preponderenta in alegerea variantei stereo mix edit.

Si desigur, fanul din mine ar fi vrut sa asculte si aranjamente similare pentru Easy Livin' (Demons and Wizards, 1972), Wise Man (Firefly 1977) si altele, dar mai ales imi lipseste July Morning, (de pe Look At Yourself '71), o piesa clasica de proportii epice (cum o denumeste critica), inradacinata in traditia rock-ului britanic alaturi de Stairway To Heaven al lui Led Zeppelin si Child In Time al lui Deep Purple.

Pe ansamblu, 8 din 10 ca realizare dar si un "must at least see once" din toata inima.

* * *

Alte review-uri pe net pentru cei interesati pot fi gasite la:
http://www.moreheep.com/aloha.htm
http://www.moreheep.com/mv0901.htm
http://www.moreheep.com/rockreport1101.htm
http://www.moreheep.com/plato.htm
http://www.moreheep.com/Aardschok2001.htm
http://www.musicdish.com/mag/index.php3?id=5559
si nu numai

* * *

Conexiuni

Muzicienii care la un moment sau altul au facut parte din familia Uriah Heep au o lunga lista de colaborari cu nume sonore ale genului. Cu exceptia lui Mick Box care a cunoscut statornicia apartenentei la trade-mark-ul Heep (iar aceasta drept rasplata i-a asigurat un statut de egal al unor Page, Iommi sau Balckmore), toti ceilalti au avut colaborari de rasunet dintre care amintesc doar citeva:
Lee Kerslake si John Sinclair au lucrat cu Ozzy Osbourne;
John Wetton a colaborat cu Roxy Music, King Crimson si Asia (Steve Howe, Carl Palmer, Geoff Downes...);
John Lawton a colaborat cu Roger Glover (Deep Purple, Nazareth);
John Sloman care l-a inlocuit pe Lawton venea de la Lone Star;
despre Chris Slade de la Manfred Mann's Earth Band am mai vorbit;
Peter Goalby solistul vocal de la Trapeze a fost lead vocal la Uriah pentru un timp;
Trevor Bolder a colaborat cu Wishbone Ash;
Phil Lanzon a cintat cu The Sweet;
Ken Hensley are o cariera solo de invidiat si a colaborat la viata lui cu artisti ca Greg Lake (ELP) si Mick Taylor (Rolling Stones).

* * *

Ce s-a mai adaugat la colectie:

Joe Satriani - The Satch Tapes, DVD, EPIC 202262 9, 2003
O istorie a evolutiei muzicale a artistului presarata cu inregistrari muzicale si secvente video inedite, totul inghesuit in mai putin de ora.

* * *

Am reascultat/revazut cu placere:

Nazareth - Hair Of The Dog, CD, A&M 75021-3225-2, 1975
Deep Purple - Burn, CD, Warner Brothers 2-2766, 1987 [release original '74]
Deep Purple - Stormbringer, CD, Warner Brothers 2-26456, 1974
Deep Purple - Come Taste The Band, CD, Warner Brothers 26454, 1975
Led Zeppelin - Houses Of The Holy, CD, Atlantic 19130, 1990, [release original '73]
Walter Trout (and the Radicals) - Relentless, CD, Ruf 1083, 2003
Nazareth - Homecoming: Greatest Hits Live In Glasgow, DVD, Eagle 30018, 2002
Jimi Hendrix - Blue Wild Angel: Jimi Hendrix Live at the Isle of Wight, DVD, MCA 088170341 9, 2002

* * *

Cam mult pentru o singura "sedinta de lucru", va spun asadar: sa auzim numai de bine !!!
take care

[DJ DNA]

Goodoldog , intamplator nu esti cumva redactor si pe la vreo revista de specialitate ?

[MMC]

Excelent, excelent, excelent. Este o mare placere sa stau si sa te "ascult". Sper sa-ti tii emisiunea cat mai mult. Bravo si din nou excelent.

[goodolddog]

saru-mana pentru aprecieri . Am fost redactor pe vremea cind eram pionier .. pe la tot felu' de reviste ... da nu de muzica. Nevasta-mea zice ca sunt numai un nebun particular

[Vizitator]

Dar asta e pasiune curata, eu unul faceam scurta la degete. Dar interesant .
keep it that way

[Zamby]

Se pare ca lumea este deja in concediu, ceea ce nu este cazul meu. Ma de predat o lucrare la scoala si desi citesc forumul zilnic nu mai apuc sa scriu decat foarte putin.

In ultima saptamana am redescoperit DIRE STRAITS, am scos de la naftalina albumele:
DIRE STRAITS
COMMUNIQUE
MAKING MOVIES
LOVE OVER GOLD
BROTHERS IN ARMS (asta il am si in varainta LP care suna deosebit de bine)

In plus fata de aceste albuma discografia Dire Straits mai contine
ALCHEMY (2CD) - recomandat
MONEY FOR NOTHING
ON EVERY STREET
ON THE NIGHT

Dire Straits sunt:
Mark Knopfler - voce, chitara solo
David knopfler - chitara
John Illsey - chitara bass
Pick Withers - percutie

Formatia s-a nascut in 1977, in Anglia, in plina epoca punk. Soundul este unul foarte personal cu accentul pe chitara deosebita a lui Mark Knopfler si pe versurile simple si usor de fredonat. Inregistrarile, toate pe care le-am ascultat sunt de exceptie, fiecare instrument fiind foarte bine localizat si avand rolul sau bine definit in armonia pieselor. Instrumentistii (toti) deosebit de buni.

Daca Anglia a primit cu reticenta primul album (Dire Straits 1978), nu acelasi lucru se poate spune si despre Olanda unde piesa Sultans Of Swing a devenit instantaneu un succes. Consacrarea a venit insa din America, unde trupa a semnat cu Warner Bros si al doilea album (Communique 1979) a devenit unul dintre cele mai bine vandute albume din America acelui an. Al treilea album (Making Movies 1980) continua stilul de rock romantic care a consacrat formatia. Anul 1982 aduce al patrulea album al formatiei (Love Over Gold), primul album care ajunge pe locul 1 in UK, unde ramane pentru o luna. Este de asemena primul album unde apare Alan Clark la clape. Urmatorul album Alchemy Live 1984, a ajuns pe pozitia 3 in UK si a stat in top peste trei ani. Al saselea album Borthers in Arms apare in 1985, semenaza despartirea de David Knopfler si includerea in formatie a unui nou clapar - Guy Fletcher. Desi la prima auditie nu parea un album care sa reziste in topuri, a devenit in timp cel mai bine vandut album din UK, notabila fiind interventia lui Sting pe melodia care da titlul albumul.

Mark Knopfler are o cariera solo si a cantat impreuna cu artisti renumiti dintre care merita mentionati:
Bob Dylan (Slow Train Coming)
Van Morrison
Phil Everly
Steely Dan

Recomandat pentru oricine apreciaza un rock curat si melodios.

[kork]

Pentru amatori, nu uitati ca saptamana viitoare, pe 1 iulie este concert Soulfly, la Arenele Romane.

[danilo]

Dire Straits mai are in discografie si si Live At BBC (sau ma insel? )